AMINTIRE

= Pentru Laura. Laura Damian. Odihnește-te în pace... =

A trecut timpul. Trece repede, uneori și mai repede. Execrabil de repede. De cele mai multe ori habar nu am când trece sau cum trece. Alteori, trece prea încet. E ca mine, la extreme. Nici acum nu știu să apreciez în totalitate ceea ce am, ce am avut sau ce voi avea. Prezentul, pe mine, viața mea, ai mei, totul. Nici acum (și atâtea promisiuni mi-am făcut mie însămi!).

Mă întreb zi de zi -după ce o perioadă am fost egoistă, răutăcioasă, tristă, resemnată, în prag de depresie, temându-mă de anumite lucruri în urma unor anumite evenimente- pentru ce am suferit atât, pentru ce m-am certat aiurea cu ai mei, pentru ce m-am consumat din orice răutate a colegilor de serviciu și pentru ce am pus la suflet toate intrigile altora și răutățile când, de fapt, nimic din toate astea NU contează? Viața constă în a trăi, nu în a amâna să trăiești. A trăi propria viață, nu a consuma timp și energie chinuindu-te să nu te mai consumi din pricina altora. Îmi rămâne mie satisfacția că am conștientizat la timp cât greșeam izolându-mă în suflet, deși exteriorul afișa cel mai minunat zâmbet (după un perdaf verbal tras de mama).

Se pare că învățam continuu -un fel de cățel al lui Pavlov- să fac față anumitor pierderi dar nu aveam curaj să aplic. Ei bine, iau fiecare zi așa cum este și îmi transpun dorințele în puntea către viitor și către drumul alături de iubitul meu, mai ales că va fi soțul meu.

Așa că, pur și simplu, am început să redevin eu fără prea multe întrebări și griji, fără prea multe spaime intrinseci și îmi depășesc punctele de cotitură cu conștiința faptului că eu, Oana, rămân o luptătoare în felul meu.

Nu, nu fac pe victima, îmi tentez doar propria lume să încerce schimbarea pozitivă din spontaneitatea clipei. Cine zicea că indignarea contra timpului nu dăunează?! Dăunează. Toată perioada asta sufletească (cu multe altele, nu numai cele descrise anterior) a lăsat urme și culpe în ochii mei, dar mi-a adus și conștiința că sunt și încăpățânată decât eram. În a trăi ÎN STILUL MEU.

Vindecarea mi-e aproape deplină. Sunt eu, alături de toți ai mei.

Laura nu mai este demult printre noi, au trecut 2 ani și ceva, și eu nu mă mai întreb -ce ar fi fost dacă era altfel-?!?!

Durerea amintirii înfrânge durerea cotidianului, îmi amintește nesimțirea mea în a aprecia timpul și îmi dă forță să merg mai departe prin viață, să-mi îndeplinesc idealurile și să fac pentru mine tot ceea ce nu a apucat să facă Laura pentru ea. Liantul către viitor este reprezentat de potențialul ultimilor ani și de ceea ce am preluat din ei pentru a-mi crea viitorul și drumul. Mi-am dobândit siguranța conștiinței și zâmbesc. Abia aștept să fiu doamna N.

În primul rând, îmi reamintește să APRECIEZ ceea ce am, redefinindu-mi gândurile trăirii și îmi reamintește să respect acest lucru, fără a dori aiurea ceea ce credeam că nu am. Deja sunt fericită, o să parcurg încă o etapă în viață, îmi voi schimba statutul, am căpătat din nou, curajul de a fi eu însămi și mi-am reamintit cu atât mai mult, de ce sunt o excentrică într-o lume a altora.

Laura, oriunde ai fi, îți mulțumesc.

JAMILLA!!!

(LAURA m-a învățat să zâmbesc întotdeauna, să râd când văd soarele, să mă bucur când pot șofa, să vorbesc vrute și nevrute. Și să fac ce îmi doresc).

FLUTURI

Fără mărgele din ore curgând pe drumul nostru - ars de zori

luam dimineața de mână cu sensul vieții pe frunte, amândoi.

Ușor se prelingea timpul între ochi fără ale vântului mori,

timpurii și urmărite de umbrele vieții pe lumea în doi.

Ușor șopteam auzului sunetul dintre cer și pământ,

roșu-grăbit din sufletu-ți învățând.

Iată-mă!

din - Înger de octombrie- de Oana Rovența-Micu.

JAMILLA!

ps: fotografie luată de pe Google Image.

Ce îmi doresc de la Moș Nicolae...

... pe mami cu tati și cu Radu meu, cu o îmbrățișare mare, așa, din senin...

...pe Irinuca și Lizuca, la o cafeluță bună, ca de obicei și la chicoteli ca pe vremuri...

...pe Alfie, cățelul șturlubatic și fuga-fuga după cățelușe pe stradă...

...pe Culiciu, să povestim, să îl aștept curând la manichiură...

...o zi frumoasă, caldă, cu privirea luminoasă și cu inima râzând...

...un gând mult mai curat, un suflet mult mai darnic, o răbdare mult mai tolerantă și un pui de zâmbet...

...gândul că și acum sunt cum mă știu, să redevin ce eram..!

...o privire mai ludic-lucidă asupra vieții, o credință mai dârză asupra cuvintelor fără sunet, o provocare exprimată prin puterea motivației...

...multă dragoste...

...aaa, de ce să nu recunosc, și niște alea-alea de femei, lol :-)

JAMILLA vă dorește un Moș darnic în gânduri bune și în cei dragi sufletului vostru.

Amintiri din ... copilăria serviciului meu

... când zic copilăria serviciului, mă refer la primii 2 ani ai mei de serviciu. Acum am 4 ani și câteva luni, deci tot mititică, lol! :-)

Darius m-a certat că am devenit prea serioasă, eu care zâmbeam și râdeam zilnic. Pe undeva, are dreptate, sunt zile în care nu mai știu să râd sau să zâmbesc, până ajung acasă și dau de stăpânul inimii mele care întotdeauna reușește să îmi alunge supărarea.

Și acum să vă povestesc cum m-am făcut de cacao într-o zi când am plecat de la serviciu pe teren... cu troleul.

Neavând mașină atunci, pe vremea aia tremuram prin trolee, mai ales când rămâneam și fără bani de taxi. Și într-o zi de iarnă, când i s-a năzărit subsemnatei să se îmbrace tam-nisam într-o rochie de iarnă, tricotată, lungă până la genunchi și cu cizme CU TOC (pe teren.... deci închipuiți-vă că eram cocostârcul din pajiștea cu flori!), am plecat cu troleul împreună cu o colegă. Troleul ca vai mama lui, eu să dau din hâr în mâr....

Pe troleu, faza clasică, aglomerație muci, transpirații și alte mirosuri insidioase, eu - isterică până la Dumnezeu de situație-, zdranc- scârța-scârța (știți voi cum face un troleu).... merg o stație....merg două stații...lumea se îmbulzește, se îngrămădește, mie îmi transpiră toții nervii... am oroare de mirosuri nașpa, de murdărie, de hurducăieli și, mai ales, de aglomerația în care efectiv ești făcut terci.... și alte alea. De obicei, leșinam direct! Colega mea, mai scundă, minionă, mă ține vitează de brațe. Efectiv nu mai am de care bară să mă sprijin, sunt făcută sandviș împreună cu colega între un grăsan mirosind puternic a brânză de oaie și între o țigăncușă parfumată cu nu știu ce apă de colonie BĂRBĂTEASCĂ.

La următoarea stație, coboară câțiva și urcă și mai mulți. Eu cu colega între ăștia doi de mai sus, devenim fleșcăite și mai rău. Zdranc înainte, scârța înapoi, hopa sus. Clar, nu mai am loc și aer să respir și îmi vine rău de-a dreptul. Mă înverzesc mirific și dau să mă mișc, să mă mut... da de unde!!. Colega mă vede că mă înroșesc, apoi devin palidă la propriu, îi zic amețită de hahatul ăla de miros de oaie cu transpirație, și tremurând"vezi că mi-e rău, să nu mă lași". Ea de colo: Tu , nu fii nebună, să nu-mi leșini, ce dracu, nu vezi că îs jumate cât tine?!!? Ce, crezi că pot să te țin, câtamai lungana!??! Eu: nu înțelegi că nu mă mai țin, nu mai am aer, mi se tăiară picioarele?!?! Între timp, nu știu ce Dumnezeului simt că mi se prelinge pe picior, sau parcă m-ar palpa ușor și urcă de la gleznă în sus, apoi se fixează cu putere de genunchiul meu stâng și strânge. Și nu slăbește și strânge.

Troleul se hurducăie în continuare, strânsoarea e tot acolo, pe genunchiul meu. Fac fețe-fețe, neputincioasă și fără posibilitate să mă mișc, să mă întorc....cei care ați mers cu troleul știți despre ce vorbesc... zic colegei: vezi că se întâmplă ceva, mă pipăie un libidinos, la următoarea coborâm, chit că ar fi să merg dracului 3 stații pe jos !!!

Trecuseră câteva minute, eu de la roșu devenisem purpurie de-a dreptul... furioasă și nervoasă... strânsoarea acum e și pe piciorul meu drept, clar, drăcia dracului, cineva își bate joc. Nu mai pot, efectiv nu mai pot și izbucnesc de-a dreptul din mijlocul oamenilor: "Domnul care mă strângeți de picioare profitând de aglomerație, vedeți că nu se face așa ceva !!!".... stupoare... perechi de ochi se întorc către mine, unii mirații, alții cît cepele, alții chicotind/șușotind.... tipul cu mirosul de oaie nu pricepe dacă la el mă zborșesc sau la oameni, țigăncușa mormăie râzând pe limba ei, colega mea se uită de jur-împrejur, rușinată de tupeul meu... se aude o voce pițigăiată, se ițește un cap de bătrânel slab care stătea pe treapta a doua a scărilor între 2 puștani de liceu... eu clar, nu pricep ce zice, colega mea se face roșie ca racul, eu chiar nu mai înțeleg nimic, lumea râde, chicotește... încep să dau coate colegei, ea între timp parcă se făcuse și mai mică-mică... îmi zice șoptit, tremurând: "tu, vezi că săracul bătrânel își ceru scuze... ... zise că ți-a confundat piciorul cu bara de troleu!!!"

Inutil să vă mai spun ce figură aveam... :-)

Jamilla!!!

Cândva

... poate nu voi mai ști cum să mă caut și cine sunt.
Sau de ce sunt cum sunt... zorile știu.
Ce vreau cere tribut ființei și, implicit, destinului.
...poate voi refuza timpul, călcându-mi pe suflet.
Ce nu vreau, trebuie... sufletul e și mai viu.
... poate voi ști ce nu știu azi, sau ce voiam să nu fi știut ieri.
Râsul, zâmbetul, privirea ... toate date gândului.
...poate voi fi eu, așa cum vreau.
Pașii mei dinainte, drum dincolo de zâmbet.
Așa cum sunt, printre picături de nicăieri.

JAMILLA!!!

ZBUCIUM

Energie consumată

pe lipsă de voință, repetate îndemnări,

pe gânduri și promisiuni față de mine,

încălcate a doua zi...

Farmec personal cu identitate parțial pierdută

în a stabili noi țeluri,

simțind acut alt impuls ieșind la lumină...

... dorința unui nou început în sine.

Zâmbet... gândind că aparenta lipsă de voință

nu e ghinion ci alt unghi, un pas înainte.

Anii schimbați în identitatea de odinioară

rupând actualitatea ființei mele,

cu spini și verde curgând rece.

Dorință de schimbare,

noi impulsuri și zbucium,

noua voință de a porni din nou,

la drum.

JAMILLA!!!

- din "INGER DE OCTOMBRIE" - OANA ROVENTA-MICU

Scară cu scară

Scară cu scară. Această poezie am scris-o demult. La ceva timp după ea, am scris Scrisorile răsăritului, care a apărut și la IsabelleLorelai. Amândouă fac parte din cartea "Înger de octombrie" - Oana Rovența-Micu (nepublicată încă... mai aștept).

Astăzi, recitind în urmă, constat o conexiune între mine, cea demult și între mine, cea de astăzi. Înseamnă că sunt aceeași, poate un pic în altă formă, adaptată (sau nu?!?!) la viața de zi cu zi. IsabelleLorelai m-a învățat că mereu, orice ar fi, trebuie să mergem mai departe (îți mulțumesc! ).

Între Scară cu scară și Scrisorile răsăritului constat acum o legătură în timp, o conexiune între gânduri demult și cele de acum, o încercare de a nu mai încerca un rol de victimă. Îmi negociez de azi, disocierea de negativisme, spre a-mi da minții o acuratețe în a concesiona zilei de mâine propriul meu drum.

Astăzi, cu vîrsta de mână, constat că maturizarea mea era departe de a fi maturizare, poate doar un pas înainte pe uși în timp. Astăzi, privind în urmă, am dat cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos.

Nu mă deranja prea tare până mai ieri, faptul că sufletul meu se contrazicea des cu realitatea zilnică. Visam continuu. Astăzi nu mă mai deranjează deloc, pentru că am acceptat consecințele felului meu de a fi. Nepregătită pentru schimbări de joc ale destinului sau ale propriului fel de a fi.

Visătoare mereu în lumea altora, neștiind să trăiesc realitatea... însă nu mă cunosc suficient de mult sau de bine (da!) încât să știu cum voi fi în viitor, adaptându-mă la schimbări, probleme și alte cele cotidiene. Touși, mă cunosc suficient de bine pentru a conștientiza acut faptul că mereu voi fi aceeași, chiar dacă pe dinafară afișez o certă siguranță care devine de cele mai multe ori, un preludiu pentru o detașare/glacialitate.

Îmi trăiesc satisfacția de a fi eu însămi lovindu-mă chiar de propriile îndoieli și nesiguranțe (dar știu că sunt mai fericită decât credeam că sunt. Nu sunt singură!). În toată disperarea și spaima privind viitorul, mă văd războindu-mă cu riscuri dincolo de a mă teme în fața adevărului. Sper în continuare și cred. Ca de obicei!!! (zâmbesc...)

Dincolo de inconștiență, pozitivitatea felului meu de a fi vizează tentația și divina comedie, necăutându-mi lacrimile. Pași... mi-au devenit dorința de a rămîne aceeași mereu, de a învăța cum să-mi aplic propriile soluții într-un mod decent și supraviețuitor dincolo de emoții negative și spaime zilnice.

Sunt bugetară speriată de criză, îmi întârzie salariul și încerc să îmi depășesc convingerile restrictive în a nu ceda spaimei, trăindu-mi în continuare propriul vis. Alerg după un joc al timpului antrenându-mi problemele pentru a deveni mai responsabilă.

Aceeași mereu.

JAMILLA!

Schimbare de moment

Schimb ceva în sufletul meu, încerc să schimb ce a fost rău câteodată, în ce va fi mult mai bine. Peste 3 săptămâni o să fiu aceeași și, totuși, alta. Cu un an înainte, cu un an câștigat la bilanț, pierdut la experiențe, câștigat la dimineți, pierdut la timp.

Cei dragi știu că sunt complicată și totuși, atât de simplă în felul meu de a fi.

Văd în ziua de mâine un punct de reper pt Oana din viitor și văd în ziua de ieri Oana care vreau să mai fiu.

Am trăit unele zile fără să știu ce înseamnă a trăi, mi-am bătut joc de timpul atât de prețios nevrând să fac nimic, alteori am făcut prea multe și totuși, atât de puține, chiar într-o singură zi până mi-a venit rău. Și aș mai fi făcut, chit că era vorba de lucruri atât de mici și simple, dar atat de importante în ele însele.

Zâmbetul meu către mama și gestul de a-i duce prăjituri seara la televizor. Și multe altele, mici și mărunte, dar ale noastre. Deși mă mămoșește și protejează și acum de mă scoate din minți, e MAMA și e cea mai mișto. Deschisă la minte, tânără în suflet. E MAMA.

Un pupic către bunicul care, deși nu mai e demult bunicul cum îl știam, deși mă mai enervez (uitând că e bătrân și are o vârstă), e bunicul meu și îl iubesc. Și cel mai mișto, când fac eu masaj anticelulitic, de regulă de 2 ori pe săptămână, o oprește pe Simona de fiecare dată și face și el masaj, dar medical - pt picioare -. Chestia e că vrea masaj săptămânal și sincer, rar am auzit de bunici de 85 ani să vrea masaj. Și să mai și stea cuminte fără să comenteze.

O îmbrățișare și un pupic pentru tati. TATA. Fără el nu fac cartofi prăjiți sau friptură. Fără el nu aș fi căpătat obiceiul de a citi ziarele dimineața, zilnic. Și multe altele. A răbdat câteva luni cu subsemnata în mașină până mi-am căpătat mai multă experiența în a șofa, oricând vreau, zi sau noapte.

Radu. Perechea mea. E totul. E ZIUA ȘI NOAPTEA MEA, E ZÂMBETUL MEU DIMINEAȚA.

Ar fi o mie și una de cuvinte de spus, dar cuvintele nu ajung niciodată, ca și faptele, de multe ori sunt de prisos.

Și totuși, sunt viața mea.

JAMILLA!!!!

Cu gândul la al meu. Aici și acum.

Clipă de acum, zi de toamnă cu frunze în palme și neuitare.
Soare alergând între lumi, arătând ochi cu ochi dintr-o zare.
Zâmbesc știindu-mi timpul cu tine, carte pentru o cale.
Aici și acum, cu tine în gând către ziua dintâi, cu soare,
aici și mâine, vârtej în scoică din marea cea mare.
În doi.


Pentru tine, dragul meu.


Jamilla!!!

A deschide o fereastră...

... în locul uşilor închise. Adevăr grăit-ai, Isabelle! Veţi citi la Isabela nişte rânduri superb de reale. Mi-ai deschis ochii azi, timul trece prea repede. Nu ştiu încă să mă bucur de el, darămite de visurile mele.

Deschizând şi eu o fereastră lumii, am închis alte uşi în mine. Deschizând o uşă, am închis alte ferestre. Destinul ni-l mai facem şi singuri, dar de cele mai multe ori, este scris. Într-un vis.

Găsesc mereu calea proprie în gândurile altora. În zâmbetul lui R. sau în îmbrăţişarea părinţilor. Îmi urmez un vis şi refuz altele.

Sunt, sunt acum, mâine poate voi fi altfel. Şi încă nu conştientizez deplin trecerea către alte clipe rapide, intrinseci unui timp prea tulburător, prea crud dar necesar. Trăind visul, doresc să trăiesc şi pe celelalte, rând pe rând, deşi poate că mă vor sparge în ore şi secunde. Sau nu.

Deschid cu inima gânduri pe care alţii nu le aud. Nici eu nu aud, dar simt totul. Ştiu paşii şi vremea, ştiu neuitarea. Auzul meu lacunar m-a educat, m-a învăţat zi de zi să mă adaptez oricând.

Azidimineaţă zâmbeam. Acum simt vremea inexorabilă în zilele aruncate spre orizont. Să vrei să ştii destinul şi să poţi să-ţi ştii sufletul, dincolo de uşi închise. Să poţi să ai curajul de a vedea că mereu e o fereastră deschisă. O simt şi o cred, orice ar fi.

Mereu aceeaşi, mereu la extreme, între uşi şi ferestre.

Jam.

TINEREȚE

Te grăbisei deseori să-ţi trăieşti tinereţea
fără să fugi de propriul bilanţ.
Mergeai zilnic mai departe
dar « departe » era şi aici aproape,
în casa fiecărui pas de pe stradă,
în camera fiecărei clipe
sau chiar în lumea lăuntrică
unde neîmplinirea ar şti
să devină realizare,
să lase gândul unde este.

Oana Rovența-Micu (Înger de octombrie)

( ... Laurei ...)

*****

Ce e tinerețea? Nu mă refer la tinerețe fără bătrânețe, la povești demult apuse și la cești de cafea uitate pe pervaz, în graba de a prinde o nouă dimineață în brațe.

Nu mă refer la mine, acum, tânără care face 27 ani la toamnă. Nici la copilăriile de zi cu zi ale fiecăruia dintre noi nu mă refer.

Ce e tinerețea? Una e cum o vezi, cum e pentru fiecare din noi, alta e cum ne percep ceilalți și cum ne simțim noi și iarăși, alta e ce sens îi dă o experiență cotidiană. O stare de fapt, un crez, un nou drum?

Sunt pierdută deseori în lumea asta mare, dar nu mă pierd deseori în mine.

Sunt tânără și, uneori mă simt de-a dreptul mai bătrână cu 10 ani. Sunt tânără și, alteori, mă simt direct un copil speriat. La fel de tânără sunt și, mă simt de cele mai multe ori, eu însămi.

Învăț încă să apreciez inexorabilitatea timpului, a clipei, dar încă nu am învățat să mă apreciez pe mine, dovadă stând faptul indubitabil că mă sperie timpul, nu însă și totala cruditate a vieții. Mă uit în oglindă și nu văd zi de zi același lucru.

Mă uit la cei din jur, la serviciu, pe stradă, acasă, nu văd multe zâmbete.

Dar eu zâmbesc și cu motiv, și din senin de multe ori și o simt cu toată ființa.

Ce e tinerețea?

JAMILLA!!!